Pe vremea când trăia bunicul, mergeam la țară, ce-i drept nu foarte des, dar mergeam pentru că îmi plăcea să culeg fructele din pomi cu mâna mea. Sau să mănânc morcovi abia culeși, spre disperarea bunicului care vedea cum i se înjumătățește coșul, la scurt timp după ce abia îl umpluse.
Și mai era Regina Nopții, pentru care îmi plăcea să dorm cu geamul deschis. Erau fluturi, bondari, albine și multe alte lucruri care astăzi sunt rare în jungla de beton. Dar cel mai amuzant era să mă joc cu păsările și animalele din curte: pui, găini, rațe, porci… Îmi aduc aminte de un porc pe care-l luase pentru tăiat și care era atât de gras încât, doar dacă te atingea un pic, în drumul lui către coteț, te dărâma. Sau poate așa aveam eu impresia, pentru că eram înalt de 1 metru și ceva…
Porcul ăsta avea o pasiune: îi plăcea să se tăvălească în mocirla ce trebuia să i-o faci săpând o groapă și umplând-o cu apă. Da, știu că tuturor porcilor le place asta, însă ăsta, dacă uitai cumva să faci groapa într-o zi, nu uita să îți aducă aminte venind și frecându-se de gardul care-l despărțea de locul cu groapa respectivă, până când te vedea săpând sau turnând apă în groapă. Odată ajuns în mocirlă era cel mai fericit porc!
Cam așa e și cu oamenii: unii nu se simt bine decât în mocirlă, iar dacă nu au parte de ea, știu ei ce să facă pentru a-ți atrage atenția, în încercarea de a te băga și pe tine în aceeași mocirlă.
Și-au dat recent cu părerea: