Categorie: Editorial (page 3 of 29)

Români care ne fac cinste: Marius Iana

linie-tricolor

România are, în prezent, cu aproximativ 5 milioane de locuitori mai puțin, față de cât avea în 1989. Numărul de locuitori ai țării noastre este, de atunci, în continuă scădere.

Fie că sunt plecați imediat după evenimentele din decembrie 1989, fie că au plecat mai târziu, se pare că nu se mai întorc. Plecați pentru a-și găsi un loc de muncă bine plătit, românii trimit în țară, anual, aproximativ 3,4 miliarde de dolari, cei mai mulți bani venind din Italia, Germania și Spania. Dincolo de aceștia sunt românii care au ales să își continuie viața aici, pe plaiurile mioritice.

Astăzi, de Ziua Tricolorului („Ziua Drapelului Național”), am ales să scriu despre România, români și dragostea acestora față de țara unde s-au născut și locuiesc. Așa am ajuns să cunosc un om deosebit, cu o pasiune sinceră și demnă de luat ca exemplu de atitudine și caracter de către toți românii, de aici și de peste granițe.

Marius Iana este un tânăr de 26 de ani, din Alexandria, cu o pasiune și o iubire sinceră față de România. L-am întâlnit în București, la un joc de evadare. Am aflat despre pasiunile lui, printre care și aceea de a străbate România în lung și-n lat, pentru a fotografia 52 de imagini, exact câte sunt în pachetul de cărți de joc pe care și l-a cumpărat dintr-un magazin de suveniruri. Fiecare carte din pachet prezintă câte o imagine cu o atracție turistică a țării noastre, iar Marius le-a vizitat aproape pe toate și a ales să promoveze astfel România, cu locuri frumoase ce merită văzute, nu doar de către turiștii străini, ci și de către români!

marius-iana-carti-poze-romania  marius-iana-carti-poze-romania-nevizitate

marius-iana-carti-poze-romania-caru-cu-bereDintre toate locurile pe care le-a fotografiat lângă cartea reprezentativă, Marius are un singur loc care nu îi place: felinarul de la Caru’ cu Bere din București, acoperit astăzi de o copertină urâtă. Se arată dezamăgit de „transformare” și spune că ar fi vrut să prindă același unghi ca în imagine, însă copertina l-a împiedicat și nu a putut surprinde ideea imaginii de pe cartea de joc.

marius-iana-felinar-caru-cu-bere

România nu este singura pasiune pe care o are. Lui Marius îi place pâinea la țest, ascultă muzica celor de la Subcarpați  și poartă, în permanență, o brățară tricoloră. Marius are și o pagină de Facebook, unde pune bazele unei idei la fel de interesante: Donează haine – un proiect ce are ca scop punerea la dispoziție a unui spațiu virtual, unde cei care au haine pe care nu le folosesc să le poată da mai departe celor care au nevoie de ele.

„Joi seara am fost la Piața Sudului și am dat peste o doamnă foarte în vârstă, care vindea roșii. Urmărindu-i mișcările lente, când lua roșiile de pe tarabă și le punea în pungă, parcă o vedeam pe bunica mea. Bunica mea are 76 de ani și în momentul ăla parcă o vedeam pe ea, cum lua roșiile  din coș și le dădea nepoților ei. Am cumpărat 3 kilograme și i-am lăsat și bani în plus.”

linie-tricolor

Despre Marius Iana puteți afla mai multe detalii chiar de la el, urmărind acest interviu:

Interviul a fost realizat pe 23 iunie 2015. Sunetul nu este de cea mai bună calitate (scuze pentru asta!), dar sper ca mesajul să fi ajuns la voi și să îl dați mai departe.

Pe Marius Iana îl găsiți pe Facebook, tot acolo unde veți găsi și întregul album cu pozele din pachetul cu cărți de joc. Proiectul lui Marius – Donează haine – poate fi găsit dând clic aici.

linie-tricolor

Mulțumesc Truescape pentru că au făcut posibil acest interviu și, nu în ultimul rând, lui Marius, pentru amabilitate și tuturor celor care, citind acest articol și urmărind interviul cu el, simt că iubesc românește!

Poți muri liniștit. Nimeni nu te bagă-n seamă

heartbleed-encryption-security-bugTreceam ieri prin Piața Unirii, venind dinspre parc către magazinul Unirea. În timp ce mă apropiam de prima trecere de pietoni, văd câteva persoane, strânse lângă panoul publicitar de pe refugiu.

Inițial am crezut că au ceva de comunicat statului și au stabilit ad-hoc o demonstrație. Apoi m-am gândit că stau la umbră. Traversând am observat care era, de fapt, întreaga scenă…

Pe refugiul dintre cele două treceri de pietoni văd un grup de vreo 4-5 persoane, strânși în cerc.

Pe jos, cu capul pe două sacoșe ecologie de la supermarket, stătea întins un domn de vreo 50 și un pic de ani, cu ochii închiși. După reacțiile celor care făcuseră cerc în jurul lui, mi-am dat seama că trăiește, pentru că-i tot repetau, pe un ton ridicat, „stai acolo, nu te mai mișca!”.

Ce e mai bine pentru un om care, probabil, a leșinat pe stradă și se află acum întins pe asfalt, decât să țipi la el autoritar? Vă spun eu: să stai cu telefonul la ureche, vorbind cu cine-știe-cine, să te uiți în jurul tău – doar-doar o lua cineva atitudine, pentru că tu nu ești în stare sau să te prefaci preocupat, doar pentru că îți place de doamna care ridică tonul fără motiv și nu știi cum să o abordezi.

Cam asta făcea grupul în formă de cerc, în timp ce bărbatul căzut pe asfalt abia respira.

Am sunat la 112 – apel de urgență și le-am raportat cazul. Mi s-a comunicat că o ambulanță SMURD este pe drum. Curios din fire, am întrebat dacă a mai raportat cineva. Răspunsul? „Nu”.

Acum trageți voi concluziile.

Bună! Ce faci?

Întotdeauna începutul unui articol mi se pare cel mai dificil lucru. Cu ce să încep? Oare ce să spun? Care să fie primul cuvânt? Deși am ideea în minte, nu o pot transpune în scris ca atare, deoarece gândurile nu au întotdeauna o liniaritate, ci fug de colo-colo, schimbând peisaje mai multe și cu viteză mai mare ca cele dintr-un diafilm.

[…]dacă e peisage. Dacă nu e peisage, prefer mai bine să cad pe gânduri.

Mimișor – „Astă seară dansăm în familie”, Studioul Cinematografic „București”, 1972

Introducerea este, practic, mesajul care ar trebui să te facă pe tine să citești mai departe, să te atragă indiferent de motiv: fie că rezonezi cu ideea, fie că ești doar curios să afli ce se întâmplă mai departe. De fapt, introducerea unui articol este asemănătoare cu cea din viața de zi cu zi. „Bună! Ce faci?” sau „Salut, încântat să te cunosc” mi se par banale și plictisitoare, chiar dacă sunt cele mai uzitate moduri de a face cunoștință.

Cum ar fi, oare, să renunțăm la cele două și să le înlocuim, de exemplu, cu: „Bună! Îmi plac filmele de dragoste, muzica jazz și prăjiturile cu frișcă!”? În cazul ăsta, celălalt știe de la început dacă are (sau nu) preferințe asemănătoare cu ale celui din fața sa. Dacă nu, ar putea răspunde politicos: „Bună! Eu iubesc teatrul, muzica clasică și ciocolata neagră. Îmi pare bine că ne-am cunoscut, dar nu ne potrivim. O zi frumoasă!”. Evident că cele 2 formule de prezentare pot fi alese din orice domeniu, după preferințe. Poate că unii vor prefera să spună „îmi place să fiu imobilizat, transpirat și sufocat”. Dacă i se va răspunde „perfect! Și mie îmi place să merg cu troleibuzul”, deja am putea avea o apropiere și un început de relație.

„Bună! Ce faci?” este la fel de plictisitor ca Buhnici, vorbind despre colțurile rotunjite ale tabletelor primite în teste. Sau ca un blogger corporatist ce tocmai a testat și scris un advertorial despre ultimul răcnet de drujbă și îi găsește utilitatea la birou, unde are de tăiat în carne vie, acolo unde tocmai a fost promovat ca team leader. La fel de plictisitor ca statusurile de Facebook ale (ex-??)PROTV-istei Teo sau ca lacrimile Zânei Surprizelor.

„Bună! Ce faci?” ar trebui înlocuit cu „vreau să mă distrez, nu vreau nimic altceva” sau cu „vreau prima casă, vrei să ne căsătorim, ca să am rata mai mică?”. Simplu, practic și eficient.

Vorbeam cu cineva zilele trecute și îmi spunea cum nu-și mai poate scoate din minți Damien Rice – Cheers, darlin’!. I-am spus că mi se pare tristă melodia și nu din cauza poveștii, ci din cauza pasivității personajului. Ia ascultați voi aici…

Apoi, ca să-mi întăresc motivația, i-am spus că prefer persoanele care demonstreză implicare atunci când își doresc ceva, nu cei care privesc de pe tușă. Iar demonstrația mea a constat în Simian Mobile Disco – Cruel Intentions. Adică asta:

Având în vedere că, în ordine cronologică, melodia lui Damien Rice a fost prima, aș putea crede că cealaltă e povestea celorlalți doi, tot din melodia lui Damien Rice. Un fel de pereche Dragostea nu moareMaitreyi – pe ocolite și pe bune.

Eu am renunțat să mai folosesc „Bună! Ce faci?” atunci când cunosc o persoană pentru prima dată și chiar cu prieteni mai vechi. Efectul? Dialogul devine interesant din start și nu merge în direcția aia unde, inevitabil, se discută despre vreme, fotbal, politică și alte subiecte de interes național, atunci când nu ai altceva mai bun de făcut.

Evident că dialogul o va lua pe un drum sau altul și în funcție de persoană. „Dacă e peisage”, înțelegeți? Dacă nu, „prefer mai bine să cad pe gânduri”… Și viața merge înainte.

Trei culori cunosc pe lume

Poate că nu sunt eu ăl’ mai naționalist dintre români. Poate că nu sunt deloc, dar știu că e un lucru care mă deranjează, indiferent de împrejurări: steagul (aparent al) României: roșu, galben și albastru.

Dacă nu exista acel „Trei culori”, cântat la fiecare început de zi școlară, poate că astăzi am fi știut toți că este, de fapt, un imn ce a determinat pe mulți să arboreze un drapel orientat greșit. Și nu doar atât!

Atât varianta originală, cât și „remixul” comunist cântă tricolorul în ordinea greșită: de la roșu la albastru. Conspectând rapid Constituția României, articolul 12, alineatul 1, aflăm următoarele:

ARTICOLUL 12
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.

Dacă nu știați deja (deși eu sper să fi știut), vă rog să fiți atenți prin câte locuri vedeți steagul aparent al României, în această ordine: roșu, galben, albastru. Eu țin minte că l-am văzut pe frontispiciul unui notariat – culmea!, ăștia ar trebui să fie cei care cunosc legea – și pe o clădire din centrul Capitalei, unde era folosit ca reclamă, dar nu mai țin minte pentru cine/ce.

Pentru posteritate, las aici tricolorul, în variantă oficială: albastru, galben, roșu. Proporțiile sunt 3:2 (orizontală:verticală) iar culorile sunt albastru cobalt (#0047AB), galben crom (#FCD116) și roșu vermion (#CE1126).

steagul-romaniei-tricolor

Șpagă, bacșiș, tips, ciubuc, comision…

… indiferent cum îi spuneți voi, de aproape o săptămână este obligatoriu să fie fiscalizat. Chiar dacă mulți strâmbă din nas, pentru că sunt obligați să plătească 16% impozit pe venit, cred că, în loc ca localul unde ei lucrează să fie închis de ANAF, din cauza sumelor nejustificate din casă, e bine să se mulțumească cu 84% bani legali din suma pe care o câștigau și până acum, doar că ilegal.

bon-fiscal-bacsisAș da exemplu pe un oarecare Gigel, angajat la o bodegă de cartier, pe un salariu de 800 lei net. Să zicem că, lunar, strânge bacșiș în valoare de 200 de lei, ceea ce înseamnă că venitul lui, după impozitare, este de 968 de lei. Din ce am văzut prin oraș, mulți nu se gândesc cum ar fi să stea acasă pe zero lei (în cazul în care nu ar da bon fiscal pe bacșiș iar ANAF ar închide localul unde Gigel lucrează, deci Gigel ar rămâne fără loc de muncă), în loc să se mulțumească cu 168 de lei în plus, în buzunar.

E, totuși, greu să îi explici lui Gigel (ce face evaziune fiscală pentru că Statul îi pune taxe mari pe venit) că venitul lui este taxat oarecum direct proporțional cu evaziunea fiscală și că, dacă ar funcționa legal, taxele lui se vor micșora. (Ce-i drept, nu de azi pe mâine, dar nici România nu are doar un Gigel, ci câteva milioane). Și asta este, într-o oarecare măsură, de înțeles, pentru că Gigel se gândește că Statul nu face altceva decât să-i ia banii și să și-i bage-n burtă. Gândire pentru care Gigel nu este de condamnat, tocmai pentru că are exemple concrete, în toți cei 25 de ani, de la Nea Nicu încoace. În schimb, dacă totul decurge după cum se vede în prezent, Gigel nu va mai avea astfel de motive, pentru că banii pe care el îi dă la stat contribuie la o economie sănătoasă.

Până la următoarea extragere a loteriei ANAF, nu uitați să cereți bon fiscal pentru produsele și serviciile pe care le plătiți, dar și pentru bacșiș, dacă ați fost darnici. Doar așa îi va intra și lui Gigel în reflex să bată pe casa de marcat codul pentru „produsul” „BACȘIȘ”.

« Older posts Newer posts »

© 2019 Din PTM în .ro

Theme by Anders NorenUp ↑