Category: Editorial (page 3 of 29)

Poți muri liniștit. Nimeni nu te bagă-n seamă

heartbleed-encryption-security-bugTreceam ieri prin Piața Unirii, venind dinspre parc către magazinul Unirea. În timp ce mă apropiam de prima trecere de pietoni, văd câteva persoane, strânse lângă panoul publicitar de pe refugiu.

Inițial am crezut că au ceva de comunicat statului și au stabilit ad-hoc o demonstrație. Apoi m-am gândit că stau la umbră. Traversând am observat care era, de fapt, întreaga scenă…

Pe refugiul dintre cele două treceri de pietoni văd un grup de vreo 4-5 persoane, strânși în cerc.

Pe jos, cu capul pe două sacoșe ecologie de la supermarket, stătea întins un domn de vreo 50 și un pic de ani, cu ochii închiși. După reacțiile celor care făcuseră cerc în jurul lui, mi-am dat seama că trăiește, pentru că-i tot repetau, pe un ton ridicat, „stai acolo, nu te mai mișca!”.

Ce e mai bine pentru un om care, probabil, a leșinat pe stradă și se află acum întins pe asfalt, decât să țipi la el autoritar? Vă spun eu: să stai cu telefonul la ureche, vorbind cu cine-știe-cine, să te uiți în jurul tău – doar-doar o lua cineva atitudine, pentru că tu nu ești în stare sau să te prefaci preocupat, doar pentru că îți place de doamna care ridică tonul fără motiv și nu știi cum să o abordezi.

Cam asta făcea grupul în formă de cerc, în timp ce bărbatul căzut pe asfalt abia respira.

Am sunat la 112 – apel de urgență și le-am raportat cazul. Mi s-a comunicat că o ambulanță SMURD este pe drum. Curios din fire, am întrebat dacă a mai raportat cineva. Răspunsul? „Nu”.

Acum trageți voi concluziile.

Bună! Ce faci?

Întotdeauna începutul unui articol mi se pare cel mai dificil lucru. Cu ce să încep? Oare ce să spun? Care să fie primul cuvânt? Deși am ideea în minte, nu o pot transpune în scris ca atare, deoarece gândurile nu au întotdeauna o liniaritate, ci fug de colo-colo, schimbând peisaje mai multe și cu viteză mai mare ca cele dintr-un diafilm.

[…]dacă e peisage. Dacă nu e peisage, prefer mai bine să cad pe gânduri.

Mimișor – „Astă seară dansăm în familie”, Studioul Cinematografic „București”, 1972

Introducerea este, practic, mesajul care ar trebui să te facă pe tine să citești mai departe, să te atragă indiferent de motiv: fie că rezonezi cu ideea, fie că ești doar curios să afli ce se întâmplă mai departe. De fapt, introducerea unui articol este asemănătoare cu cea din viața de zi cu zi. „Bună! Ce faci?” sau „Salut, încântat să te cunosc” mi se par banale și plictisitoare, chiar dacă sunt cele mai uzitate moduri de a face cunoștință.

Cum ar fi, oare, să renunțăm la cele două și să le înlocuim, de exemplu, cu: „Bună! Îmi plac filmele de dragoste, muzica jazz și prăjiturile cu frișcă!”? În cazul ăsta, celălalt știe de la început dacă are (sau nu) preferințe asemănătoare cu ale celui din fața sa. Dacă nu, ar putea răspunde politicos: „Bună! Eu iubesc teatrul, muzica clasică și ciocolata neagră. Îmi pare bine că ne-am cunoscut, dar nu ne potrivim. O zi frumoasă!”. Evident că cele 2 formule de prezentare pot fi alese din orice domeniu, după preferințe. Poate că unii vor prefera să spună „îmi place să fiu imobilizat, transpirat și sufocat”. Dacă i se va răspunde „perfect! Și mie îmi place să merg cu troleibuzul”, deja am putea avea o apropiere și un început de relație.

„Bună! Ce faci?” este la fel de plictisitor ca Buhnici, vorbind despre colțurile rotunjite ale tabletelor primite în teste. Sau ca un blogger corporatist ce tocmai a testat și scris un advertorial despre ultimul răcnet de drujbă și îi găsește utilitatea la birou, unde are de tăiat în carne vie, acolo unde tocmai a fost promovat ca team leader. La fel de plictisitor ca statusurile de Facebook ale (ex-??)PROTV-istei Teo sau ca lacrimile Zânei Surprizelor.

„Bună! Ce faci?” ar trebui înlocuit cu „vreau să mă distrez, nu vreau nimic altceva” sau cu „vreau prima casă, vrei să ne căsătorim, ca să am rata mai mică?”. Simplu, practic și eficient.

Vorbeam cu cineva zilele trecute și îmi spunea cum nu-și mai poate scoate din minți Damien Rice – Cheers, darlin’!. I-am spus că mi se pare tristă melodia și nu din cauza poveștii, ci din cauza pasivității personajului. Ia ascultați voi aici…

Apoi, ca să-mi întăresc motivația, i-am spus că prefer persoanele care demonstreză implicare atunci când își doresc ceva, nu cei care privesc de pe tușă. Iar demonstrația mea a constat în Simian Mobile Disco – Cruel Intentions. Adică asta:

Având în vedere că, în ordine cronologică, melodia lui Damien Rice a fost prima, aș putea crede că cealaltă e povestea celorlalți doi, tot din melodia lui Damien Rice. Un fel de pereche Dragostea nu moareMaitreyi – pe ocolite și pe bune.

Eu am renunțat să mai folosesc „Bună! Ce faci?” atunci când cunosc o persoană pentru prima dată și chiar cu prieteni mai vechi. Efectul? Dialogul devine interesant din start și nu merge în direcția aia unde, inevitabil, se discută despre vreme, fotbal, politică și alte subiecte de interes național, atunci când nu ai altceva mai bun de făcut.

Evident că dialogul o va lua pe un drum sau altul și în funcție de persoană. „Dacă e peisage”, înțelegeți? Dacă nu, „prefer mai bine să cad pe gânduri”… Și viața merge înainte.

Trei culori cunosc pe lume

Poate că nu sunt eu ăl’ mai naționalist dintre români. Poate că nu sunt deloc, dar știu că e un lucru care mă deranjează, indiferent de împrejurări: steagul (aparent al) României: roșu, galben și albastru.

Dacă nu exista acel „Trei culori”, cântat la fiecare început de zi școlară, poate că astăzi am fi știut toți că este, de fapt, un imn ce a determinat pe mulți să arboreze un drapel orientat greșit. Și nu doar atât!

Atât varianta originală, cât și „remixul” comunist cântă tricolorul în ordinea greșită: de la roșu la albastru. Conspectând rapid Constituția României, articolul 12, alineatul 1, aflăm următoarele:

ARTICOLUL 12
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.

Dacă nu știați deja (deși eu sper să fi știut), vă rog să fiți atenți prin câte locuri vedeți steagul aparent al României, în această ordine: roșu, galben, albastru. Eu țin minte că l-am văzut pe frontispiciul unui notariat – culmea!, ăștia ar trebui să fie cei care cunosc legea – și pe o clădire din centrul Capitalei, unde era folosit ca reclamă, dar nu mai țin minte pentru cine/ce.

Pentru posteritate, las aici tricolorul, în variantă oficială: albastru, galben, roșu. Proporțiile sunt 3:2 (orizontală:verticală) iar culorile sunt albastru cobalt (#0047AB), galben crom (#FCD116) și roșu vermion (#CE1126).

steagul-romaniei-tricolor

Șpagă, bacșiș, tips, ciubuc, comision…

… indiferent cum îi spuneți voi, de aproape o săptămână este obligatoriu să fie fiscalizat. Chiar dacă mulți strâmbă din nas, pentru că sunt obligați să plătească 16% impozit pe venit, cred că, în loc ca localul unde ei lucrează să fie închis de ANAF, din cauza sumelor nejustificate din casă, e bine să se mulțumească cu 84% bani legali din suma pe care o câștigau și până acum, doar că ilegal.

bon-fiscal-bacsisAș da exemplu pe un oarecare Gigel, angajat la o bodegă de cartier, pe un salariu de 800 lei net. Să zicem că, lunar, strânge bacșiș în valoare de 200 de lei, ceea ce înseamnă că venitul lui, după impozitare, este de 968 de lei. Din ce am văzut prin oraș, mulți nu se gândesc cum ar fi să stea acasă pe zero lei (în cazul în care nu ar da bon fiscal pe bacșiș iar ANAF ar închide localul unde Gigel lucrează, deci Gigel ar rămâne fără loc de muncă), în loc să se mulțumească cu 168 de lei în plus, în buzunar.

E, totuși, greu să îi explici lui Gigel (ce face evaziune fiscală pentru că Statul îi pune taxe mari pe venit) că venitul lui este taxat oarecum direct proporțional cu evaziunea fiscală și că, dacă ar funcționa legal, taxele lui se vor micșora. (Ce-i drept, nu de azi pe mâine, dar nici România nu are doar un Gigel, ci câteva milioane). Și asta este, într-o oarecare măsură, de înțeles, pentru că Gigel se gândește că Statul nu face altceva decât să-i ia banii și să și-i bage-n burtă. Gândire pentru care Gigel nu este de condamnat, tocmai pentru că are exemple concrete, în toți cei 25 de ani, de la Nea Nicu încoace. În schimb, dacă totul decurge după cum se vede în prezent, Gigel nu va mai avea astfel de motive, pentru că banii pe care el îi dă la stat contribuie la o economie sănătoasă.

Până la următoarea extragere a loteriei ANAF, nu uitați să cereți bon fiscal pentru produsele și serviciile pe care le plătiți, dar și pentru bacșiș, dacă ați fost darnici. Doar așa îi va intra și lui Gigel în reflex să bată pe casa de marcat codul pentru „produsul” „BACȘIȘ”.

Tudor Gheorghe și onoarea de a fi bucureștean

Ca locuitor al Bucureștiului de ceva timp, ca locuitor al acestui oraș care-mi este și natal, și prieten de-o viață, mă simt jignit aflând că există intența ca Tudor Gheorghe să fie numit cetățean de onoare al Capitalei.

Nu, nu din cauză că a votat cu Ponta (asta este doar o motivare penibilă a unor jurnaliști asemenea). Nu e treaba mea să știu neapărat cine cum gândește (și dacă o face), ci e treaba mea ca acel cetățean de onoare al orașului meu să aibă exact ceea ce spune în titulatură: onoare. Dar cum poți să fii numit astfel când tu îți folosești cariera muzicală ca pe o doamnă ușoară, politizând-o într-un mod atât de josnic, cum o face și biserica, și cei care oferă „cadou” găleți și alte „suveniruri” electorale?

Dincolo de asta, nu cred că Tudor Gheorghe dă dovadă de un caracter integru și o coloană vertebrală cu care să se mândrească. Dincolo de scenă și de cobza pe care o ține în mână, acest individ este departe de a fi demn de titulatura de „cetățean de onoare”, pe surse știu că profită de oameni și de venitul său de artist (cel de pe hârtie), pentru a obține foloase necuvenite, evident prin apelul la sentimentalisme ieftine.

Deci, domnule Oprescu, dacă de București vă bateți joc în fiecare zi în care îi sunteți edil, nu vă (mai) bateți joc și de locuitorii săi.

Older posts Newer posts

© 2019 Din PTM în .ro

Theme by Anders NorenUp ↑