by

România într-un tramvai

Acest articol este mai vechi de 1 an. Anumite informații s-ar putea să nu mai fie de actualitate.


we-love-to-entertain-youTramvaiul 36. Pe la ora 18:43 ar trebui să ajungă în stația Șoseaua Colentina, în drumul său către Republica. Ajunge 3 minute mai târziu. Acceptabil, nu am pretenția unui transport ca afară. Știu că prețul călătoriei pe care o plătesc atunci când validez cardul RATB este de vreo 4-5 ori mai mic decât cel real. Au avut grijă candidații la Primăria Generală să mă anunțe de asta și să-mi fie, practic, rușine că abuzez de bunăvoința statului, pentru că îmi face cinste cu diferența de câțiva lei.

Nu-i nimic. Mă resemnez și mă urc în tramvai. Validez cardul și îmi fac loc, în picioare, lângă geam. Nu merg mult, doar câteva stații.

Pe scaunele de lângă prima ușă stau vreo 5 indivizi, un pic bronzați (doar e soare și frumos afară!), fiecare dintre ei cu cel puțin 50% mai multă greutate ca a mea și tot atâta masă musculară, care încântă prima jumătate de tramvai cu melodii de pe meleaguri hinduse, dar și autohtone, prin intermediul difuzorului de smartphone, cu volumul la maxim.

Mă uit în jur… liniște și pace. Locuitori ai Capitalei care par împăcați cu situația și neclintiți din poziția regulamentară, recomandată chiar de către RATB: „în timpul călătoriei, vă rugăm să vă țineți de bare”. Chapeau!, ce să zic? Democrație pe pâine: nu deranjăm pe cel din jur, dacă asta e plăcerea lui. Chiar dacă plăcerea înseamnă distorsiunile unui difuzor de câțiva miliwați, din care orăcăie câte un cantautor cu nume de mezel, fenomen meteorologic sau te-miri-ce altceva…

Mă simt deranjat și stresat, în același timp. Dreptul meu „la o călătorie civilizată” (conform RATB) este deranjat de acele sunete, prin urmare zic să îmi expun punctul de vedere, orice ar fi. Îmi scuip în sân, zic de câteva ori „slavă ție, Zeu Soare!” și încep să vorbesc cu maestrul de ceremonii:

– Auzi?! (…) Auzi?!

Maestrul de ceremonii se uită la mine și încearcă un „Ăă?”.

– N-ai căști?, zic.

– Ăă?!

– N-ai căști?, repet. (Cine știe? Poate chiar avea și uitase să le introducă în orificiu…)

– Dă ce? Deranjează pe cineva?

– Da, deranjează.

– Ă? Pe cine?

– Pe lumea din tramvai.

– I-auzi. Ascult cum vreau io. Ia uite la el, mă! Ce să-ți zic…

Deranjează, nu deranjează, îl las în pace, că deh… Oricum nu ar fi înțeles ideea. În plus, cel puțin aparent, eram un singur revoltat dintr-un întreg tramvai, deci o minoritate. Și cum, în democrație, minoritatea se supune majorității, am zis că, poate, ritmurile hinduse sunt la modă și pe placul celorlalți participanți la călătoria mea (a noastră, de fapt), de câteva stații, cu tramvaiul 36.

Măcar a dat volumul mai încet, în primă fază, după care l-a oprit de tot. Ceilalți călători, în frunte cu vatmanul, au fost, în tot acest timp, niște canapeliști. Păreriști de canapea. Înțelegeți voi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *