Etichetă: interviu angajare

Mass-media de import, asamblată în România

Când m-am angajat în domeniul mass-media ştiam că oamenii de acolo sunt cei pe care îi văd, în fiecare zi, la televizor, îi aud la radio sau îi citesc prin diverse publicaţii.

Ştiam că sunt cei care trag semnale de alarmă atunci când observă activităţi ilegale, anormale sau de orice altă natură ce ar putea aduce orice fel de prejudicii uneia sau mai multor persoane sau instituţii.

Oamenii din mass-media sunt oameni cu o bine-definită coloană vertebrală, cu tărie de caracter, simţ al răspunderii şi caracter ce nu poate fi pătat.

Asta credeam eu, până să mă angajez la unul din ziarele de afaceri din România. Ziar de 2 lei. Un preţ minim, având în vedere viitorul destul de negru al print-ului.

Ajuns acolo am realizat, încă din prima lună, că mediul în care mă aflu este într-un contrast puternic cu viziunea mea de până atunci.

Încă din primele zile mi-a fost dat să simt în propriile-mi timpane decibelii cu multe cifre ce ieşeau din te-miri-ce organe ale ceea ce era deja colega mea. Mai târziu am aflat că e şefă. Imediat totul mi s-a părut absolut normal şi de înţeles! E de înţeles că funcţia, cu cât este mai mare, cu atât îţi permite să încalţi perechi din ce în ce mai grele, mai murdare şi ofensive pentru cei ce te înconjoară.

Funcţia sus-pusă îţi permite să elimini, din vocabularu-ţi deja colorat, construcţii irelevante precum „bun simţ”, „respect faţă de semeni”, „limbaj decent” etc.

Dacă între 2 cuvinte corecte, din punct de vedere gramatical, se mai strecoară şi deloc accidentala construcţie „cum pula mea, bă?”, atunci ştii sigur că tu – cel care nu-ţi permiţi să scoţi pe gură astfel de excremente verbale, în discuţia cu o doamnă – eşti undeva cu mult mai jos faţă de partenerul/partenera de dialog. Ca funcţie, evident!

Şi pentru că ziceam mai sus de cei care arată cu degetul nedreptăţile, ilegalităţile şi orice alte lucruri incorecte din această ţară minunată, aflu, încă din prima zi în acel colectiv, că sunt angajat în condiţii destul de ambigue, la limita (i)legalităţii şi asta exact după falsa realitate, proiectată în mintea mea, de către reprezentantul departamentului Resurse Umane, probabil instruit în acest fel, tocmai de cei cu bocancii din metal.

Atunci când legea e de partea ta doar la nivel declarativ, nu şi practic, poftim dreptate! Eşti lupul părăsit de haită, care umblă lumea în lung şi-n lat, cu coada între picioare şi ochii în 4 direcţii, care se roagă ca următoarea masă pe care o va vedea să nu fie din propria-i carne.

Absurditatea în gândire a vârfurilor, susţinute volens nolens de către colectivul lipsit de măduva ce-i asigură verticalitatea și aflat sub presiunea permanentă a amenințărilor cu ostracizarea, este dusă până la extrem. Scoțând prostia din schemă, devine posibilă strategia croită întocmai pentru a putea asigura, în continuare, supremaţia bocancilor de metal și desconsiderarea oricui încearcă să scoată la lumină inutilitatea acestora, din cauza pericolului pe care bocancii îl reprezintă.

Visul meu a fost să lucrez în mass-media, în orice formă ar fi. Să fiu alături de cei pe care îi consideram asemeni mie, care nu ar accepta orice fel de nedreptăţi, care ar fi oricând gata să lupte pentru drepturile lor, cu coloană vertebrală şi respect faţă de cei care-i respectă.

Primul contact de lungă durată cu acest mediu m-a făcut să-mi bag picioarele în el de vis şi să pot spune, oricând, că mă şterg la cur cu marfa de import, asamblată în România.

Până când românul nu va renunţa la vechile deprinderi şi idei STAS, care l-au educat în perioada roşie, treaba românească va mirosi a rahat. Pentru că nu e şef în toţi ăştia aproape 240.000 km pătraţi care să nu aibă câţiva care-i suflă-n dos şi nici suflători în dos fără un şef asemenea ori, cel puţin, unul care să accepte, cu mândrie, briza dorsală ce-i alimentează ego-ul.

O sugestie pentru angajatorii români

Am avut ideea asta de ceva timp, dar nu am găsit pe cineva care să o pună în practică.

Uneori mă simţeam aiurea să o cer, tocmai pentru că românaşii noştri sunt cu câţiva ani buni în urmă faţă de restul lumii civilizate.

Astăzi văd un tweet de la Questioare cu exact aceeaşi idee de care vă zic acum!

Exact! Mi se pare foarte eficient din toate punctele de vedere, atât pentru angajator cât şi pentru posibilul viitor angajat ca interviurile de angajare să se ţină pe Skype, dacă asta îţi doreşti tu – viitorul angajat.

În primul rând, angajatorul nu mai alocă aceleaşi resurse (ci mult mai puţine) pentru un interviu. De cealaltă parte, posibilul viitor angajat alocă şi el mai puţine resurse: fără deplasare la sediul firmei, fără costuri de transport, fără probleme de programare, mai ales atunci când lucrează deja şi este nevoit să plece de la actualul loc de muncă, pentru câteva ore, la interviu.

De ce nu aplică toţi angajatorii noştri această metodă? Păi, nu ştiu!

Adică ştiu de ce:

– pentru că ei încă trăiesc în era telefonului cu disc şi a cartelelor perforate.

– pentru că mulţi angajaţi din HR nu ştiu să folosească pachetul Office şi/sau calculatorul, la un nivel cel puţin mediu.

– pentru că angajatorul român e bou şi se vaită de cheltuieli atunci când îi ceri o mărire de salariu, dar nu e în stare să îşi chibzuiască mărunţii aşa cum trebuie. Sau măcar să angajeze o companie specializată pe aşa ceva: indicarea cheltuielilor ce nu sunt necesare companiei şi educarea angajatorului bou în spiritul eficienţei.

– pentru că nu toţi ştiu că şi o măslină contează!

Pentru că treaba românească este, în continuare, de căcat!

Sursa imaginii: ehow.com

Un test cu bullets şi ochi căprui

Merg, în urmă cu ceva timp, la un interviu într-o companie multinaţională din domeniul telefoniei.

Ajung la capătul pământului (acolo unde avea sediul) şi, după vreo 10 minute de aşteptare – timp în care m-am familiarizat cu reţeaua locală wireless şi clasele de IP-uri 🙂 – vine un tip şi mă conduce la etaj, într-o zonă plină de birouri aşezate în stil Matrix.

Aflu că voi da un test practic, pe calculator. Nimic dificil, mai ales pentru că testul era o aplicaţie web tip test-grilă, cu bullets şi checkmarks. Sunt instruit rapid despre folosirea aplicaţiei web şi despre modul de selectare a răspunsului corect, după care mi se oferă 30 de minute pentru completarea testului.

Încep să dau răspunsurile, însă aplicaţia web avea câteva buguri. Unul din ele era acela că, la o întrebare cu 2 răspunsuri corecte, răspunsurile erau cu bullets, făcând imposibilă selectarea a mai multe din ele. Îl chem pe tipul respectiv (team leader tehnic, zice el) şi îi arăt problema. Constată că am dreptate şi că întrebarea chiar are 2 răspunsuri corecte şi îmi spune, pe un ton foarte relaxat, „selectează cel mai probabil răspuns”. „Păi”, zic, „ambele sunt corecte, după cum vedeţi! Nu există „cel mai probabil” răspuns!”. Pe un ton şi mai relaxat ca prima dată îmi spune „atunci selectează unul singur. Oricum nu contează!”. *facepalm*. Cum nu contează??? Atunci de ce dracului mai dau testul, dacă nu contează răspunsurile corecte?

Selectarea răspunsurilor era doar una din problemele aplicaţiei web. M-am mai lovit de alta şi mai interesantă! Una din întrebări era scrisă cu fontul Webdings. Rămas surprins de relaxarea team leader-ului tehnic, am evitat să-l mai chem şi am executat un Victor-Pontic copy/paste într-un editor de text, schimbat fontul în Arial şi dat răspunsul corect.

Surprinzător, senzaţional şi ŞOC! Testul a fost corect, cu tot cu jumătăţi, treimi şi sferturi de răspunsuri corecte! Până la urmă cred că îi puteam răspunde chiar şi că TCP/IP este, de fapt, un sistem de operare şi tot treceam testul.

M-am simţit folosit! Vreau timpul ăla înapoi sau măcar o cartelă cu ceva minute naţionale, care să compenseze starea de letargie a (cu siguranţă foarte-bine-plătit-) team leader-ului tehnic şi momentele în care tipa de la H.R. mă privea cu nişte ochi frumoşi şi căprui, atinşi, din când în când, de către o şuviţă şatenă din părul ei lung şi frumos.

Înaltă. Subţirică. Din Câmpina. Atât m-a impresionat la acel interviu.

În rest… letargie portocalie!

© 2019 Din PTM în .ro

Theme by Anders NorenUp ↑