„Tu închizi ochii ?” m-a întrebat, dezlipindu-se uşor de buzele mele şi privindu-mă atent.

În acel moment ochii ei parcă mă pătrundeau încercând să îmi citească gândurile. Am mângâiat-o uşor şi am întrebat-o „de ce ?” apoi am sărutat-o, fără să mai aştept un răspuns, de data asta uitându-mă direct în ochii ei ce mă făceau să uit de tot ce ne înconjura. Uitasem chiar şi de faptul că era a 2-a oară când mi s-a pus întrebarea asta şi de fiecare dată am rămas la fel de suprins. În primul rând pentru că pe ambele le iubeam la fel de mult deoarece au fost singurele persoane ce m-au făcut să simt altceva.

Câteva secunde mai târziu îşi aprinse o ţigară. Încercam să o urmăresc, să îi analizez fiecare gest, fiecare mişcare dar mă pierdeam de tot atunci când mă privea. Îi urmăream atent buzele şi în acelaşi timp încercam să pornesc o discuţie – una destul de lungă încât să stăm împreună cât mai mult timp. Simţeam prezenţa ei lângă mine ca pe un drog de care nu voiam să mă las. Mă gândeam că dacă ar lipsi chiar şi 1 minut de lângă mine viaţa mea ar fi incompletă. Spuneam câteva cuvinte şi apoi cădeam din nou în contemplarea absolut halucinogenă a chipului ei. Încercam să o înţeleg. Încercam să mă înţeleg. De ce ea ? De ce eu ? De ce noi 2, singuri, unul lângă altul ţinându-ne de mână ? Încercam în zadar să scot câteva cuvinte de la ea, câteva gânduri sau orice altceva ce mi-ar putea da o speranţă. Era foarte tăcută (şi dacă vreodată citeşti rândurile astea, să ştii că urăsc asta !) iar asta mă neliniştea. Nu puteam sub nicio formă să îi ghicesc gândurile. Cuvintele ei erau închise undeva înăuntrul ei şi părea că vor sta acolo mult timp de-acum înainte. Îmi zâmbea uneori, probabil vrând a-mi da de înţeles că „totul e OK!” dar eu voiam mai mult decât atât ! Voiam cuvinte.

Drumul spre casă a fost destul de monoton sau mai bine zis – monolog. Rareori îmi întorcea zâmbetul ori sărutul. O iubeam şi totuşi era indiferentă sau asta voia să îmi dea de înţeles. Îmi ziceam că trebuie să aibă ceva în suflet pentru mine, altfel de ce am fi ajuns până aici ? De ce zâmbetul ăla larg şi săruturile apăsate ?

Mă gândeam că şi-a creat un fel de scut protector anti-inimă-frântă şi poate ăsta să fie motivul pentru care nu îmi împărtăşea sentimentele. Degeaba îi explicam că tot ceea ce i-am spus sunt doar cuvinte sincere. Scutul – pe care bănuiam că şi l-a creat – era indestructibil, de neclintit.Mai târziu mi-a mărturisit faptul că nu era atât de indiferentă pe cât credeam. Dar atât ! Nu îmi spunea că ţine la mine ori că nu. Mă ţinea în suspans iar mie exact asta îmi „trebuia” atunci. Rămas cu un gust amar după relaţia anterioară, căutam altceva… în ea, prin ea.

M-a sărutat la despărţire cu acelaşi sărut apăsat şi cu ochii deschişi. Încercam să nu închid ochii. Încercam să fiu ca ea. Indiferent.

Am închis ochii şi m-am aşezat în pat. Trecuse prima zi din viaţa mea în care îmi scriam blogul cu cocktail de amintiri preparate din vise.

Pentru tine !