Astăzi, după ce am onorat invitația frappuccinistică a lui Andrei la Starbucks, alături de Papen, Laurențiu și Chinezu, am mers într-un bar din apropiere ca să pot savura o bere rece „de-a casei”.
Localul este unul frecventat destul de des de către un bun prieten al meu. Prin urmare, când am ajuns acolo, am dat o tură prin bar în căutarea lui. Nu era!
„Tu închizi ochii ?” m-a întrebat, dezlipindu-se uşor de buzele mele şi privindu-mă atent.
În acel moment ochii ei parcă mă pătrundeau încercând să îmi citească gândurile. Am mângâiat-o uşor şi am întrebat-o „de ce ?” apoi am sărutat-o, fără să mai aştept un răspuns, de data asta uitându-mă direct în ochii ei ce mă făceau să uit de tot ce ne înconjura. Uitasem chiar şi de faptul că era a 2-a oară când mi s-a pus întrebarea asta şi de fiecare dată am rămas la fel de suprins. În primul rând pentru că pe ambele le iubeam la fel de mult deoarece au fost singurele persoane ce m-au făcut să simt altceva.
Câteva secunde mai târziu îşi aprinse o ţigară. Încercam să o urmăresc, să îi analizez fiecare gest, fiecare mişcare dar mă pierdeam de tot atunci când mă privea. Îi urmăream atent buzele şi în acelaşi timp încercam să pornesc o discuţie – una destul de lungă încât să stăm împreună cât mai mult timp. Simţeam prezenţa ei lângă mine ca pe un drog de care nu voiam să mă las. Mă gândeam că dacă ar lipsi chiar şi 1 minut de lângă mine viaţa mea ar fi incompletă. Spuneam câteva cuvinte şi apoi cădeam din nou în contemplarea absolut halucinogenă a chipului ei. Încercam să o înţeleg. Încercam să mă înţeleg. De ce ea ? De ce eu ? De ce noi 2, singuri, unul lângă altul ţinându-ne de mână ? Încercam în zadar să scot câteva cuvinte de la ea, câteva gânduri sau orice altceva ce mi-ar putea da o speranţă. Era foarte tăcută (şi dacă vreodată citeşti rândurile astea, să ştii că urăsc asta !) iar asta mă neliniştea. Nu puteam sub nicio formă să îi ghicesc gândurile. Cuvintele ei erau închise undeva înăuntrul ei şi părea că vor sta acolo mult timp de-acum înainte. Îmi zâmbea uneori, probabil vrând a-mi da de înţeles că „totul e OK!” dar eu voiam mai mult decât atât ! Voiam cuvinte.
Distracţia este un sport. Aşa mi-am propus să sune motto-ul meu. Cel puţin pentru ceva timp de acum încolo. Am avut o perioadă destul de lungă în care am simţit că ceva lipsea. Deşi părea că ar fi totul, o piesă din puzzle-ul vieţii mele lipsea.
Pornesc de la ideea unei prietene de demult, idee pe care a pus-o in practica…
Cine nu intelege titlul ar trebui sa imi viziteze camera.
Un birou destul de mare cat sa incapa o tastatura, un maus, unitatea, monitorul, scannerul si boxele 5.1 dar foarte mic pentru restul de… chestii diverse puse gramada unele peste altele. Hartii, brichete, pixuri, CDuri, incarcatoare, ambalaje goale de la castile cu microfon atarnate ocazional de coltul monitorului, imprimanta laser si nu in ultimul rand… praful permanent. Nu mult dar atat cat sa isi faca simtita prezenta si sa ii dea de lucru unei lavete galbene parasite in etajera de langa birou.
© 2020 Din PTM în .ro
Theme by Anders Noren — Up ↑
Și-au dat recent cu părerea: