by

Underground sau Imperfect spirit civic de centrul Capitalei

Acest articol este mai vechi de 1 an. Anumite informații s-ar putea să nu mai fie de actualitate.


Octombrie 2002, in bucătărie. Vorbeam cu 3 prieteni despre cerşetori. Irina ne spune ca in fiecare zi, când se duce la Universitate, da peste unu’ care chipurile vinde iconiţe ca sa strângă bani pentru copii handicapaţi. Cu toate ca încearcă sa îl ignore, tipul e agresiv, se ia de ea, se baga in seama, ii vorbeşte urât. Odată a urmărit-o până la Piaţa Romana. E un tip brunet, cu ochii migdalaţi, cu tenul alb. Se ia numai de fete singure. Mă apuca dracii când mă gândesc citi bărbaţi observa asta si se fac ca ploua.

Doua saptamini mai tirziu.Ma intilnesc intimplator pe la Rosetti cu Irina. Mergem o bucata spre Armeneasca. Din vorba in vorba mentioneaza ca iar s-a luat idotul ala de ea. Ma intorc din drum si ma duc dupa el, rugind-o pe Irina sa mi-l arate. Este proptit in fata intrarii la Facultatea de Geografie. N-are mai mult de 20-22 de ani. Tine in mina o iconita. E curat imbracat, arata chiar binisor. Cere bani pentru o fundatie. Ii cer actele. N-are buletin, are in schimb o legitimatie falsa. E de la o fundatie din Bistrita. E angajat de curind. Stiu poezia pe dinafara. Cind o sa il intreb numarul de telefon al fundatiei urmeaza sa imi spuna ca e angajat de curind si ca nu il stie. Chem politia. Intre timp ii intreb de ce se ia de fete. Se jura ca nu el. Ii explic ca am de gind sa il calc pe cap? Mihai. Irina imi spune ca s-a luat si de ea si de o alta colega de facultate si il intreaba daca are o problema, daca e bolnav la cap. N-are. Apare un aurolac mic, cu aspect de puscarias mutant, care ii sopteste la ureche ceva si asta da din cap a refuz. Aflu apoi de la Irina ca il intrebase cit ii da ca sa il scape de noi. Il intreb pe aurolac daca are chef sa faca si el o tura cu noi pina la politie. Zice smecher ca n-are si dispare. Intre timp, politia face ce face de obicei. Adica nu vine. Il luam pe ala la politie, la circa 10 (pe linga Sf. Gheorghe). La 200 de metri de politie, incepe sa faca pe nebunul. Ca „el nu mai merge mai departe”. Ii iau mina si i-o sucesc la spate. Il imping mai departe. Ajung in capul strazii cu circa de politie. Asta se zbate si se lasa pe jos. O trimit pe Irina sa vina cu un jandarm sa ma ajute. Ii ridic puternic mina la spate si scoate un urlet de durere. O clipa am senzatia ca i-am rupt mina sau ca i-am facut o entorsa, asa ca il dau drumul la mina si il ridic in picoare, tinându-l cu cealalata mina de canadiana de fis. Se smulge din mina mea si o ia la fuga spre Unirea. Alerg dupa el. Strig de citeva ori tare: „hotul, puneti mina pe el!”. Proasta miscare. Lumea se da respectuoasa la o parte, lasindu-l sa fuga nestingherit. Reuseste sa traverseze bulevardul Coposu printre masinile in viteza si se face pierdut. Ma intorc la circa. Un jandarm ma intreaba unde e. Ii spun ca a fugit. Apare si un agent. Ma intreaba ce s-a intimplat. Ii explic ca era unul care cerea bani in numele unei fundatii inexistente, ca n-avea acte, ca avea o legitmatie falsa si ca – cel mai rau – se ia in mod constant de fete, le agreseaza, le urmareste si le ameninta. Urmeaza celebra replica „si noi ce sa ii facem?”. Mormai ceva de „escrocherie”, „fals”, „uz de fals”, „agresare” etc. Ma intreaba daca avem martori. Vazind ca sint hotarit sa scriu o plingere, imi explica binevoitor ca partea aia din Piata Universitatii este in jurisdictia altei sectii de politie, ca ei se ocupa numai de coltul dinspre Spitalul Coltea. Inteleg ca n-au chef de complicatii. Intre timp apare si comandantul cu niste ochi buhaiti si injectati de oboseala. Sau nu. Dispare repede, plictisit. Intelegind ca in afara de vorbe bune si incurajari nu o sa obtinem nimic, plecam, inciudati. Retin sfatul prietenesc pe care mi-l da agentul respectiv: „daca il mai prindeti, bateti-l voi, ca mai mult de atit nici noi n-avem ce sa ii facem la sectie”.

Rezultatul: Irina nu l-a mai vazut pe ala p’acolo. Nu credeam ca s-a lasat de meserie, dar speram macar ca s-a speriat, ca si-a schimbat locul si ca nu se mai ia de fete.

Decembrie 2002, statia de metrou Romana. Un baiat tinar, 20-22 de ani, cu ten inchis, cu ochelari, ma intreaba politicos daca vreau sa dau bani pentru o fundatie. Are bloc-notes-ul de rigoare, cu celebrul tabel in care trece numele fraierilor care „doneaza”. Ii cer o legitimatie. N-are. Abia s-a angajat, de doua zile. Ii cer un buletin. N-are. Tocmai si-a schimbat numele. Zice ca il cheama Rodas Robert. Il intreb de unde e fundatia. Din Iasi. Cer un telefon de la fundatie. Imi da un telefon. Sun pe mobil. Raspunde o fata care habar n-are de nici o fundatie. Sun la politie. Intre timp tipul se face disparut cu primul metrou.

Ianuarie 2003, statia de metrou Romana. „Buna ziua! Vreti sa donati niste bani pentru o casa de copii handicapati?” Ma intorc si il zaresc pe prietenul Rodas Robert. Nu ma recunoaste. Ii cer o legitimatie. N-are. Buletin. N-are. Ii spun tare, ca sa auda cei din jur, ca si-a gasit nasul, ca sun la politie, si ca doar nu isi imagina ca o sa ii mearga la nesfirsit si toti or fi fraieri sa dea bani unor impostori. Lumea se uita curioasa, insa nimeni nu zice nimic.

Robert, imi tot vira in ochi, hirtiile din bloc-notes. Niste falsuri grosolane. O „imputernicire” cu o stampila decupata, din hirtie. Niste xeroxuri dupa o „hotarire judecatoreasca”. Sun la politie, le explic situatia si cer sa trimita pe cineva. Intre timp, Robert e sigur pe el. „Crezi ca daca nu eram in regula nu fugeam pina acum?” Ii explic ca in locul lui n-as conta pe asta. „Sa stii ca pot sa fiu si agresiv, chiar foarte agresiv!” – imi spune el, pe un ton neconvingator. Ma uit la el. E imbracat bine. Pantaloni la moda, jacheta bej, sapca neagra „myx”. Ii explic clar ca nu ma intimideaza si sa nu ma subestimeze. Sun iar la politie (955).Ala de raspunde, nici nu stia ca am mai sunat odata. Amicul Robert continua sa ma convinga cit e de inocent. Se ofera sa imi dea un numar de telefon la care sa sun, ca sa ma conving. Recunosc in sinea mea, ca de data asta si-a facut mai bine temele. Dupa 20 de minute interminabile si inca doua telefoane la politie, apar doi agenti. Le fac cu mina, ma recomand si le spun ce s-a intimplat. Ramin cu un agent si cu Robert, ne urcam intr-un metrou si mergem la Politia Metrou de la Piata Unirii. Actele. N-are. Buletin. N-are. Cum il cheama. Rodas Ioan Robert. Adica Andrei Ioan Robert. Rodas era numele vechi de la parintii adoptivi, da’ acum si l-a schimbat in Andrei si are o hotarire judecatoreasca. Politistul confuz ii spune ceva de p**da ma-sii, deja enervat.

– Cine te-a lasat, ba, pe tine la metro sa ceri bani?

– Am vorbit cu un bodyguard de la metrou…

– Si ce, ba, o fi metroul lu’ ma-sa?

Mai aflam ca Robert are 19 ani. Ca e din alt oras. Ca a fost la Casa de copii Sf. Sebastian. Ca deja are amprentele luate de politie.

Agentul il trimite pe Robert mai incolo, ca are ceva de discutat cu mine. Imi spune ca daca fac plingere o sa iasa un dosar „uite-atita” de mare si ca pina il verifica, pina vine raspunsul… el zice ca sa ii dea 2.000.000 amenda si gata. Ma gindesc ca n-avea sens sa bag un pusti timpit si escroc in puscarie. In definitiv, voiam sa ia o lectie, nu sa ii fac un rau. Ii zic agentului ca e ok, sa ii dea 2.000.000 si gata. Imi spune ca „mai rar oameni ca dvs. care sa ia atitudine, dar sa aveti grija ca astia sint periculosi si cu astia nu se stie niciodata”. Ii explic ca nu mi-e frica de nimeni si ca o viata am. Intre timp se duce sa ii verifice datele din buletin. Se intoarce vadit agasat ca pierde timpul cu asta. Ii spun ca vreau sa imi dea numele, numarul sectiei de politie, un telefon, si numarul amenzii, pentru evidentele mele, ca sa il las sa inteleaga ca sint foarte serios si ca sa-i tai posibilitatea sa ii dea o amenda, doar asa de ochii mei.

Notez constiincios in agenda: Politia metrou, sectia 25, Ag. Principal Carnu, Constatarea Nr. 2821406. Telefon 3360090/3339

Intre timp apare si comandantul.

– Cei, bai, cu asta aici?

– Cerea bani la metrou, la Romana.

– Si cit i-ai dat?

– Doua milioane.

– Da-i cinci, da-l dracu’!

– Ai auzit, ba? Te-ai facut cu cinci milioane!

Mie unuia mi se parea ca 2 milioane era destul, i-am facut semn agentului sa-i dea doar doua, dar la rindul lui mi-a facut semn ca daca asa a zis „dom’ comandant…”

In fine, se apuca sa ii scrie amenda. Semnez in calitate de martor. Se intoarce spre Robert:

– Gata, ba. Semneaza aici.

– Nu semnez.

– Nu semnezi? Da-i 10.000.000, zice comandantul.

– Auzi, bai. Amenda ti-o iei oricum. Daca nu semnezi, iei 10.000.000.

– Nu semnez, ca n-am facut nimic.

– Da-i, ba, zece, ca mai e si smecher, zice comadantul. Sau ai scris deja?

– Am scris cinci milioane in cifre.

– Baga un 1 in fata.

– Ia fratie, ti-ai luat 15.000.000!, zice agentul punind cu obida un 1 in fata. Ii confisca lui Robert bloc-notes-ul (cred ca are material destul acolo pentru orice eventuala dar improbabila investigatie ulterioara). Ma uit la celebra „imputernicire”, de pe care se dezlipise intre timp stampila. Ma gindesc ca as fi putut sa o fac in Photoshop de 10 ori mai bine.

Ajung acasa. Povestesc cum mi-am pierdut timpul cu asta. O voce feminina spune ca 15 milioane mult pentru un pusti de 19 ani. Incepe sa imi para rau. Are dreptate. Cum o sa plateasca Robert 500 de dolari amenda? Poate ca ar fi trebuit sa insist sa ii dea numai 2 milioane. Imi spun ca isi merita amenda, ca e un escroc, ca zeci de oameni sint inselati zilnic de d’astia ca el. Imi spun ca dupa ce ca mintea de inghetau apele si si-a gasit sa faca si pe desteptul cu agentul de politie, sa fie fericit ca n-am facut plingere, ca ce facea el era caz penal. In fine, imi spun ca probabil neavind de unde sa plateasca, amendase va transforma in inchisoare contraventionala sau, si mai probabil, in munca in folosul comunitatii. Ma duc la culcare cu sufletul greu. Sper ca am facut ce trebuia si sper ca o sa ii fie de folos lui Robert.

Ianuarie 2003,aceeasi saptamina, simbata, la petrecerea de ziua Danei. Andreea imi spune ca la Universitate e unul care se ia de ea tot timpul, cind trece p’acolo. Aflu ca e brunet, cu ochii migdalati, cu tenul alb, mai mic de statura. Din vorba in vorba aflu ca e vorba de acelasi tip ca si in cazul Irinei. Cica sta in fata la Gregory’s in pasaj, la Universitate. Ca este terorizata si ca a ajuns sa ii fie frica sa treaca pe acolo. Ca ala se tine dupa ea. Ii promit ca il caut si ca am eu grija de el, daca il gasesc. O rog sa ma sune daca il mai vede.

Azi am plecat mai devreme de la serviciu. Cobor la Universitate. Ma duc la Gregory’s. Trei sau patru fete cu bloc-notes-uri. Inca doi sau trei baieti. Oftez agasat. Una ma intreaba daca nu vreau sa donez pentru o fundatie. Ii cer o legitimatie. N-are. S-a angajat de doua zile. Buletin. N-are. Ca cine sint eu sa ii cer buletinul. Sun la politie. Deja imi e jena. Le explic situatia. Agasat, ala de la dispecerat imi spune ca or sa trimita pe cineva. Intre timp fata vrea sa scape de mine. Ca sa ma duca sa vorbesc cu seful ei. Sint mai multi, sint 10 sau 15, cu tot cu aia din Gregory’s si Mc Donald’s. „Seful” e un tinar de vreo 23-25 de ani, imbracat bine, in pantaloni kaki si canadiana bleumarin. Il intreb daca are legitimatie. Imi arata un fals de-a dreptul hilar. Imi flutura prin fata ochilor niste hirtii trase la xerox cu niste stampile jenante. Cica lucreaza pentru o firma „Media Point” care are contract cu Casa de Copii Nr. 10 si care i-a angajat pe ei sa stringa bani. Sun iar la politie, sa imi confirme ca au trimis un echipaj. Ala de la capatul celalalt al firului se rasteste la mine. Ca cine sint. Ii spun ca n-are importanta cine sint, ca am facut o reclamatie si ca vreau sa stiu daca au trimis pe cineva. Inchid. Pustiul continua sa ma vrajeasca cu firma la care lucreaza el, ca ei sint in regula, nu ca altii. Ca seful lui e acum la Metrorex sa negocieze sa ii lase sa stringa bani si la metrou. Ii explic ca pentru binele lui sper sa fie asa si ma uit dupa politia care nu vine. Ii spun ca sint satul pina in git de povestea lui si ca saptamina trecuta si-a incaltat unul 15.000.000 pe ceva asemanator.

– A, da, Robert. Da’ nu era cu noi.

– Vad ca il stii.

– Da, da’ el nu era cu noi. Io i-am zis sa se potoleasca, ca sint multi care sint doar asa, fara acte, fara nimic.

Minte de ingheata apele. Macar acum am inteles ca sint toti in gasca.

Continua sa ma vrajeasca. Ca daca vreau, poate sa imi dea un telefon, sa sun sa ma conving ca sint de la Media Point. Ii explic ca telefonul ala nu reprezinta nimic, ca la capatul alalat este doar o voce care imi va spune exact ce trebuie. Nu si nu, ca ei sint pe bune.

Apoi mi-o arunca pe aia cu „eu zic sa facem in asa fel incit sa fiti si dvs. multumit, sa fim si noi”. Ii explic scurt ca eu nu’s cu spagi si d’astea. O da cotita, ca el mi-ar fi oferit de fapt toata colaborarea in sensul ca sa imi dea toate informatiile care imi trebuie. Ma amuz in sinea mea gindindu-ma ca as putea ajunge repede pe post de Nas al unei bande de mici escroci.

Ma uit dupa politie. Nimeni. Evaluez situatia. Eu sint singur. Ei sint doar 15. In plus e in centrul Capitalei, sint cu musca pe caciula si se vede clar ca n-au chef de scandal. Vreo patru sau cinci stau in Gregory’s. Fumeaza si beau calmi. In timpul cit eu stau cu „seful”, fetele isi continua treaba. Ma uit cu amaraciune la cit de multi naivi/dobitoci le dau bani. „Seful” e convins ca eu sint de la politie si n-am nici un motiv sa il contrazic. Dupa 30 de minute de asteptat in zadar politia, schimb tactica. In definitiv, ce vreau eu? Vreau sa il prin pe nemernicul ala care se ia de prietenele mele. Ii spun „sefului” ca ceea ce face el este fals, uz de fals, inselaciune. Incerca sa isi repete povestea incredibila, dar i-o retez scurt:

– Uite care e treaba. Nu cu voi am treaba acum. E unul aici care se ia de fete. S-a luat de doua prietene de ale mele. E brunet, are ochii negri, migdalati si tenul alb. Umbla cu iconite, carti postale si cere bani. Nu are mai mult de 22 de ani. P’ala il vreau.

Isi da cuvintul ca nu e cu el. Minte. Ca il stie de fapt, l-a vazut, da’ nu e cu el. Ii zic sa mi-i arate pe toti aia care lucreaza pentru el. Intr-adevar, obsedatul nu e printre ei. Il pun sa imi spuna tot ce stie. Bineinteles, nu stie nimic. Cica ar fi din Pitesti. Ii spun ca ala trebuie sa dispara de acolo. Ca o sa mai trec pe la el sa imi zica daca aude ceva. Imi da toate asigurarile ca n-o sa il mai vad. Ma prefac ca il cred.

O fata din grup prinde curaj si ma intreaba obraznica unde lucrez. Ma uit la ea. Nu are mai mult de 16-17 ani. Ii explic ca n-are importanta unde lucrez eu. Si ca, in general, cu cit stie mai putine, cu atit mai bine. Vad ca isi aprind tigari, si ea si seful. Le zic sa se mute mai incolo si dau un telefon.

Ma uit la ceas. Este ora 15:30. Dupa aproximativ 40 de minute de asteptat politia degeaba o tai spre casa. Pe drum mai sun odata la 955. Ala se rasteste iar la mine: „da, domn’e, am trimis pe cineva, ce tot sunati din 5 in 5 minute?!” Inchid si ii injur printre dinti. Si pe unii si pe altii.

Si cind te gindesti ca imi faceam probleme pentru bietul Rodas Robert…

Epilog

Inchei constatind cu sictir ca:

– Tocmai ai verificat in cartea de telefon. Casa de copii numarul 10 nu exista. Nici la informatii nu o au.
– Cei de la postul de televiziune B1 au parut mai interesati de subiect decit Politia.
– Sectia 10 Politie se afla la maxim zece minute de mers pe jos de Piata Universitatii.
– Probabil ca miine o sa ii vad p’aia tot acolo.
– Ei si altii ca ei vor exista cita vreme vor exista oameni naivi care sa se lase inselati cu un simplu bloc-notes si o legitimatie falsa.
– Este probabil o afacere foarte profitabila daca respectivii pusti isi permit sa incalte 15.000.000 amenda si sa continue linistiti.
– Problema oamenilor amariti, a copiilor orfani si handicapati, a napastuitilor sortii nu se rezolva cu pomana data pe strada si ca daca tot se simte cineva intr-o dispozitie milostiva, ar putea sa isi canalizeze mult mai eficient aceasta milostenie spre un cadru institutional (fundatii, asociatii caritabile, biserici, fondul UNICEF, etc.)

Anexa

O lista sumara cu organizatii si fonduri de caritate din Bucuresti si din tara:

Asociatia Caritas Bucuresti
Adresa 1: Str. Gheorghe Pripu 22-36, sector 1, 71524, Bucuresti, Romania
Adresa 2: CP 9 OP 52 Bucuresti
Telefon: 004 0212 33-2134; 004 0212 33-2135
Fax: +40 21 233-2136
Mobil: +40 72 324-6868
Email: caritas@mailbox.ro
Web: http://www.caritasbucuresti.go.ro
Cont Bancar: Banca Comerciala Ion Tiriac, Sucursala Victoria,
SWIFT Code: CBIT ROBU cont: 4230 108803001 Lei; 4230 108803002 USD, 4230 108803003EURO

UNICEF Romania
Adresa: UNICEF Str. Olari Nr. 23 Sector 2 – 70317 Bucuresti, Romania
Telefon: +40 21 252-1751, +40 21 252.2729, +40 21 252.2474
Fax: +40 21 252-5750
Email: bucharest@unicef.org
Web: http://www.unicef.org
Donatii On-line:

Organizatia Nationala a Persoanelor cu Handicap din Romania
Adresa: Bd. Banu Manta nr. 9, cam. 1 (in incinta Primariei sectorului 1) cod78171, Bucuresti Romania
Telefon: + 40 21 222 52 20
Fax: + 40 21 222 31 37
E-mail: onphr@easynet.ro;onphr@go.ro;office@integration.ro
Web: http://www.integration.ro
Lista membrilor:

Fundatia Sf.Gheorghe Pentru Romania
Adresa: Str. Antonius Caracalla, bl. 22, sc.1 ap. 9, 0800 Caracal, jud. Olt
Telefon: +40 (249) 51.37.30;
Email: fsgpr@rdslink.ro
Web: http://www.fsgr.ro
Banca: Frankfurt Bukarest Bank AG
Cont USD: 3926508
Cont GBP: 3926524
Cont ROL: 3926516

World Vision Romania
Adresa din Bucuresti: Strada Rotasului nr. 7, Cod: 78032, sector 1, Bucuresti,Romania
Telefon: +4 021 222.91.01
Fax: +4 021 224.29.72
Web: http://www.worldvision.ro
Email: ioana_stancel@wvi.org

Sursa: Razvan, Miercuri, 1 ianuarie 2003 – 20:00 Brucanul (www.sictir.org)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *